marți, 6 iulie 2010

Se întâmplă lucruri ieșite din comun și noi nici nu știm!!! Ne distrug!


Suntem atacați și mass media tace. Este revoltător, dacă nu chiar strigător la cer! Voi urmări blogul ăsta cu sfințenie.

Este șoc! Este șoc! Este șoc! Este șoc!

sâmbătă, 24 octombrie 2009

Isprăvile lui Sinbad. Episodul 2. Căpitanul Ramzi povestește

M-am așezat lângă catarg, fumând din narghilea și privind ușor distrat forfota echipajului. Căpitanul Ramzi mi s-a alăturat după un timp, și am fumat împreună vorbind despre vietățile din adâncuri. Căpitanul avea un grai domol și plăcut, și nu după mult timp câțiva mateloți ni s-au alăturat. Farhad s-a apropiat, și, ca noi toți, a ascultat încântat povestea bătrânului lup de mare.
— S-a întâmplat în urmă cu douăzeci de ani, a început căpitanul. Conduceam pe atunci un vas care transporta ulei din Damasc până în Fustat. În ziua când ridicasem pânzele vântul părea să fie prielnic, dar ceața nu se risipise în timpul dimineții și apăsa peste apă ca o pasăre gigantică și greoaie. Neobișnuita fierbințeală a aerului ne făcea să ne gândim la o cloșcă ce dormitează peste Mediterana, prinzându-ne sub pântecul ei. De altfel, Mussa, unul din marinari, a prins numaidecât să izvodească un cântec care suna așa:

„O, Allah
Ce-i cu cloșca asta
Care nu mai zboară?
E așa de cald Allah
Nu e normal.“

Oamenii lucrau în lenevie, toropiți și frământați de neliniște. Eu stăteam la prova și scrutam neîncetat orizontul, care nu se zărea deloc, ceea ce era cu adevărat ciudat, căci vântul sufla cu putere și, judecând după repeziciunea cu care străbăteam apele, ar fi trebuit să vedem măcar o spărtură în marea de ceață. Călătorea oare ceața cu noi? Era cumva un demon? M-am rugat Preputernicului cerându-i să ne ajute, dar El, cum se va vedea, avea alte gânduri cu noi. Cu fiecare oră trecută înaintam tot mai departe în necunoscut, așa că l-am înlocuit pe timonier și am încercat să navighez singur, având încredere în instinctele mele. Mare greșeală am făcut, ascultătorilor. S-a dovedit mai apoi că, închipuindu-mi că pot cârmi vasul pe calea cea bună, m-am învârtit de fapt în cerc. Totuși, cred că nici cel mai încercat marinar nu putea face mare lucru. După mai multe zile în care abia am simțit venirea întunericului, totul fiind luminat, chiar și noaptea, de strălucirea lăptoasă a ceții, mateloții vorbeau deja despre djinii mărilor, și pe fețele lor se putea vedea o teamă adâncă. Unii din ei au încercat să se revolte, însă le-am explicat cu calm că nu era vina nimănui și că n-ar ajuta cu nimic dacă m-ar mazili. „Ba nu!“ a strigat Mussa. „E vina căpitanului, care ne-a adus aici să murim!“ Tocmai îmi scoteam hangerul și mă pregăteam să i-l înfig în gât, când marea a prins să fiarbă și, din mijlocul unei spume care se ridica înaintea noastră într-o coloană tot mai înaltă, a apărut o dihanie verde și slinoasă, cu șase ochi negri, ca de păianjen, fără brațe sau picioare. „Allah!“ am strigat cu toții, și am pus mâna pe arcuri. Uriașa făptură, depășind cu două catarge înălțimea vasului, s-a aplecat spre noi, iar eu, temându-ne că vrea să ne înghită, le-am poruncit marinarilor să coboare buscaforul și să umfle vela mare cârmind la tribord, așa încât să ne ferim cum putem de apropierea arătării diavolești, însă monstrul, dovedind că ne înțelege gândurile, ne-a pus în cale un fel de tentacul și ne-a oprit în loc. O voce cavernoasă, însoțită de o duhoare greu de suportat, a spus: „Stai liniștit, căpitane.“ Trăgându-mi sufletul, am răcnit cât am putut de tare: „Creatură a adâncurilor, ne e frică de tine! Ce vrei de la sufletele noastre?“
„Să mă ascultați, a făcut monstrul. Mi se spune Puroiul-Mărilor, dar numele meu adevărat e Azzi Halima, și acum multă vreme eram cea mai de vază odaliscă din haremul sultanului Amir ben Fattah. Viața era dulce și ușoară, dar mintea mea cea proastă m-a făcut să râvnesc la libertate, de parcă libertatea se potrivește cu firea unei femei. Nu știam pe atunci că Allah îmi hărăzise cea mai bună viață cu putință, în care nu aveam altceva de făcut decât să-l slujesc pe bunul meu Amir și să huzuresc. De parcă eram pradă unei molime, buchiseam pe ascuns cărți de filosofie și știință ce mi-au sucit mințile și m-au înrăit în așa hal, încât m-au făcut să cred că traiul alături de un bărbat e o mare pacoste, și că doar alături de o femeie voi putea să mă simt iubită cu adevărat. Am întâlnit o altă stricată ca mine, o femeie ușoară ce-mi împărtășea visele și care m-a împins spre prăvălia unui vraci african. Acolo am învățat cum să înșel încrederea cinstitului meu soț adormindu-l cu ierburi. Apoi, spre rușinea mea, am fugit în lume însoțită de femeia aceea, îmbrăcate amândouă în straie bărbătești, hotărâte să trăim împreună pentru tot restul zilelor. Ne-am retras pe o insulă din mijlocul mărilor și ne-am continuat traiul nostru fățarnic și spurcat. Știu că am greșit în ochii Profetului, pacea fie asupra lui, căci, așa cum mi s-a arătat într-un vis, soțul meu, umilit și îndurerat, m-a blestemat să nu-mi găsesc liniștea și să-mi pierd frumusețea în cel mai groaznic fel cu putință, până când un bărbat nu se va milostivi de mine și, fără să-i pese de trupul meu oribil, nu mă vă drăgosti chiar dacă aș fi un munte de puroi trăind în mare. Așa că, preacinstiți negustori și marinari, dacă se găsește unul dintre voi care vrea să-i facă un bine unei femei nenorocite și pline de căință, acela nu va rămâne fără răsplată. În schimbul sămânței pe care un bărbat va trebui s-o verse în pântecul meu (dar nu prin săvârșirea malahiei, ci așa cum a lăsat Allah dintotdeauna), eu făgăduiesc să-i rămân pe veci credincioasă și iubitoare. Mă voi preschimba din nou în femeia care am fost și voi jura credință veșnică acelui om.“
Auzind asta, jumătate din echipaj s-a scârbit, iar cealaltă jumătate a fost de acord cu târgul propus de Puroiul-Mărilor. Am strigat repede:
„Puroiul-Mărilor, dar cum va putea un bărbat să te iubească pe tine, care ai cincizeci de stânjeni înălțime?“
„Iată, vârându-și mădularul în acest tentacul“, a glăsuit monstruozitatea și a coborât spre noi un braț lung și subțire care-i crescuse chiar atunci din trupul slinos.
„Netrebnicilor!“ am strigat spre marinarii care erau gata să creadă în tertipurile dihaniei. „Nu vedeți că vrea să-și bată joc de voi și să vă trimită către pierzanie în ochii lui Allah? Dacă tot ce-a spus e o minciună? V-ați gândit la asta? Oare n-ați citit Haditul? Singurul care poate să reziste demonilor e cel care poartă asupra lui o potcoavă a armăsarului lui Mohamed. Doar eu am parte de un asemenea lucru sfânt, așa cum știe toată lumea.“ Am scos deci potcoava de care nu mă despărțeam niciodată și care mă scăpase din multe primejdii de-a lungul anilor. O am și acum asupra mea. Priviți-o, ascultătorilor, și vă închinați. E chiar potcoava armăsarului Profetului nostru, pacea fie asupra lui. Ca și voi, în urmă cu douăzeci de ani, oamenii din echipaj s-au cutremurat. Atunci eu m-am rugat Domnului să mă întărească, am apucat potcoava în dinți, mi-am dat jos șalvarii și am apucat cu amândouă mâinile tentaculul de puroi. Am izbutit să-mi vărs sămânța foarte repede, semn că Allah era cu mine. Imediat, monstrul a prins să se răsucească, să pufăie și să scuipe foc și, în câteva clipe, o lumină orbitoare ne-a învăluit pe toți. Când ochii ni s-au obișnuit din nou cu lumina zilei, am văzut că apele redeveniseră calme. Ceața plecase, iar pe punte zăcea o femeie goală, de o rară frumusețe.
"Îți mulțumesc, căpitane, a strigat ea. M-ai scăpat din ghearele blestemului. Sunt a ta pe vecie. Fă ce vrei cu mine!"
Am luat cuțitul și i l-am înfipt în gât, spunând:
"Ți-ai înșelat soțul și te-ai dedat la farmecele perverse unei alte femei. Pentru asta nu există iertare în ochii lui Allah. Du-te acum la peștii care ți-au fost tovarăși."
Și am aruncat-o peste bord. Așa s-au întâmplat lucrurile atunci, ascultătorii mei. Dacă veți mai întâlni un Puroi al Mărilor, nu vă fie frică. E o femeie blestemată.“

Așa a încheiat povestirea căpitanului Ramzi. A tăcut, ascunzând la sân potcoava sfântă, apoi a tras din narghilea și s-a sprijinit de catarg. Am izbucnit cu toții în aplauze.

sâmbătă, 17 octombrie 2009

Isprăvile lui Sinbad. Episodul 1. Plecarea.

Prieteni, acum când îmi aștept cu seninătate sfârșitul, vreau să vă istorisesc ultima mea călătorie. Ajuns în al șaizeci și patrulea an de viață, la câteva luni după moartea ultimei mele soții (care, la fel ca celelalte, nu mi-a lăsat moștenitori), am luat hotărârea să vând casa, acareturile și herghelia, să preschimb jumătate din bani în stofe de mare preț și, cu gândul de a face negoț, să mă îmbarc pe o corabie ce se îndrepta spre miazăzi. Eram însoțit de blândul și credinciosul meu Farhad, precum și de Aisha, fata răposatului Selim, pe care fosta mea nevastă o îndrăgise și o crescuse de mică. În afară de aceștia mai luasem opt nubieni de încredere pentru căratul mărfurilor și a celorlalte lucruri trebuincioase unei călătorii atât de lungi.
Prieteni, unii din voi au fost tare supărați că plec. Cu câteva zile înainte de îmbarcare mi-ați trecut pragul aducându-mi felurite daruri și privindu-mă în tăcere în vreme ce vă mângâiați bărbile, ca și cum ați fi căutat să vă convingeți dacă sunt nebun sau nu. Când vă lămureați că mintea mea, slavă lui Allah, se afla încă în deplinătatea puterilor, mă căinați spunând că la o asemenea vârstă nu negoțul și călătoriile ar trebui să mă frământe (poate, cel mult, un pelerinaj la Orașul Sfânt, pentru a cădea la pace cu Dumnezeu și cu oamenii), și mă întrebați de ce oare nu mă mulțumesc cu un trai liniștit în grădinile din Basora, unde vă încântasem ani de zile cu povești despre mările și ținuturile înfricoșate pe care le colindasem în tinerețe. „Călătorului îi șade bine cu drumul“, vă răspundeam eu făcându-vă cu ochiul, și apoi chicoteam în barbă. Adevărul e că dorința de călătorie, ca o febră a sângelui, nu mă părăsise niciodată, iar acum, când mă apropiam de marea călătorie în ținutul umbrelor, voiam să mai vântur pentru ultima oară această lume felurită și plină de minunății.
Iată-mă așadar îmbarcat pe bordul „Kalilei“, în a doua zi a lunii Safar, în anul două sute șapte de la Hegira. Corabia era bine apărată de zece tunuri grele, cumpărate cu doar două săptămâni înainte de căpitanul Ramzi Abdul-Ghani, un vechi cunoscut de-al meu. Pe lângă aceste arme noi și puternice, menite să liniștească temerile oricărui negustor, căpitanul se înconjurase de o suită de mercenari iemeniți, înarmați până în dinți cu sulițe și arcuri, așa încât nu ne temeam de atacurile piraților și nici de primejdiile coastei etiopiene, unde se spune că sălbaticii Gazili năvălesc noaptea peste navele ancorate în larg și masacrează echipajele fără să le pese de bogățiile pe care le-ar putea fura. Cu oamenii puteam așadar să ne descurcăm; în privința furtunilor, a monștrilor marini, a bancurilor de nisip și a stâncilor ascunse în apele prea puțin adânci ale coastelor, ne găseam la mila lui Allah, și nici unul dintre noi nu putea cere mai mult de atât.
Bunul meu Farhad era încântat, dar în același timp trist, căci trebuia să lase în urmă orașul din care nu ieșise niciodată până atunci. Stătea la pupa privind cu un surâs dulce portul Basorei care se îndepărta tot mai mult, și nu o dată l-am zărit suspinând. Minaretele au dispărut curând în urma pâlcurilor de copaci, iar vasul a coborât fluviul cu sprinteneală spre Golful Persic, parcurgând cele patruzeci de leghe până la întinderea nesfârșirii. Ah, prieteni, ce priveliște îmbătătoare, care de fiecare dată îmi umple sufletul de miere! Grozav și nestatornic, prieten năbădăios, tărâm al abisurilor fără de sfârșit! L-am mângâiat pe creștet pe Farhad și l-am povățuit să țină minte această zi, căci apele ne spun povești tot timpul și noi trebuie doar să le ascultăm. L-am lăsat pe punte, sorbind cu nesaț frumusețea firii și gândindu-se la înțelepciunea lui Allah, și am coborât în cabină, unde Aisha, mai sfioasă de felul ei, își petrecea mare parte din zi brodând la lumina unei lămpi cu ulei.
— Dragă Aisha, am spus, dacă poftești să vezi întinderea apelor, te însoțesc pe punte.
Ea, care tocmai mânca o măslină, a rostit următoarele cuvinte mestecând încă, iar apoi, după ce a terminat de vorbit, a scos sâmburele și l-a pus cu grijă pe o bucată de pânză:
— Nu, mulțumesc.
— Dar, Aisha... am stăruit eu. Îndrăznesc să spun că această zi îți este rivală în frumusețe. A ieși acum pe punte înseamnă a te privi într-o oglindă.
Ea a răspuns că vorbele mele o măgulesc, dar că-i e rușine de mateloții ce-i aruncă priviri necuviincioase. Am mângâiat-o pe creștet, am sărutat-o și am strâns-o la piept cu mare drag. Părul ei avea un miros plăcut de busuioc, iar sânul ei feciorelnic îmi dădea de știre că inima bietei fete s-a tulburat, căci se zbătea mai-mai să-i sară din piept. I-am pus mâinile pe umeri și am apăsat-o cu blândețe. Ea s-a supus, deși a suspinat un pic. Mi-am ridicat caftanul și l-am ținut sub bărbie, în vreme ce Aisha a săvârșit cu gura lucrarea bucuriei, iar de data asta n-a mai făcut nazuri la sfârșit și nici n-a izbucnit în plâns, ceea ce m-a mulțumit peste măsură. Am lăudat-o pentru cumințenie și m-am întors pe punte cu zâmbetul pe buze.

joi, 2 octombrie 2008

Magia lui Sobi Cseh

Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri. Mă văd trecând pragul sălii uriașe din Titan, aflată în curtea unei școli de cartier. Glasul mi se pierdea în spațiul larg, nesfârșit, iar ochii nu știau la ce să se uite mai întâi: la corzile de alpinism atârnând din tavan, la trambulinele uriașe, unde țopăiau asistenții cascadori ai maestrului, la peretele de escaladă, la colecția tolediană de săbii și florete de antrenament...

Sobi Cseh, un munte de om (puțin mai mic de înălțime decât mine, dar ceva mai solid), ne aștepta sprijinindu-se de perete, cu brațele încrucișate. Din cauza poziției, bicepșii lui foarte lucrați păreau niște castroane întoarse, introduse în piele de un chirurg strălucit. "Haideți, bă", ne-a îndemnat el părintește, zăbovind cu ochii la trupurile tinerelor actrițe, pe care, mai mult ca sigur, le examina din perspectiva a ceea ce se cheamă "parametrii ideali ai actorilor". Cu alte cuvinte, maestrul opera, fără știrea noastră, o selecție subtilă, prima din numeroasele selecții la care urma să fim supuși.

Să nu trec cu vederea acest lucru. Aș dori, dacă mi se permite, să dedic câteva cuvinte sistemului de selecție. Există o diferență fundamentală între corpurile actorilor și ale actrițelor: acestea din urmă au șolduri mai largi. E important ca un bun selector să discearnă, într-un un grup mixt, o proporție șold feminin-șold masculin nu mai mare de 12 epicteți (un singur epictet e proporția minimă). Cu alte cuvinte, se încearcă evitarea unui grup cu foarte mulți grași. Nimeni nu vrea să lucreze cu actori obezi, ceea ce mi se pare de bun simț.

În episodul următor, aș dori să vorbesc mai mult despre celelalte metode de selecție. Dar acum nu mai pot, pentru că mi-e foame.

Articolul lui Paul Cernat despre cartea mea

Paul Cernat a scris în revista "22" poate cea mai pertinentă cronică a Celor mai frumoase creiere. Ma bucur. Clic și dați cu scroll în jos, că e mare pagina.

miercuri, 23 iulie 2008

"Un actor bine infipt in literatura"


Primul meu interviu adevărat, apărut în România Liberă.
Mersi, Adi.

marți, 8 iulie 2008

Vizitați celemaifrumoasecreiere.blogspot.com



Salut lume. Mi-a apărut cartea, în sfârșit! O găsiți în librării, costă vreo 20 de lei. Și să nu se atace nimeni fiindcă am scris "creiere" în loc de "creieri". E în puterea noastră, a utilizatorilor limbii române, să modificăm sistemul când ne oprimă.

Pe data de 18 va avea loc lansarea. Vor fi 2 concerte, unul The Amsterdams (www.myspace.com/theamsterdams), celălalt Mes Quins (www.myspace.com/mesquins). Eu sunt în trupa Mes Quins și ăsta va fi primul nostru concert. Mai sunt câteva detalii de stabilit (ora și afișele). Cum aflu ceva postez.

marți, 10 iunie 2008

Bucuria Celor Mai Frumoase Creiere


Gata. Iese cartea cam in 2 saptamani, din cate am inteles. Poate si mai devreme. Nu stiu exact unde fac lansarea, dar vreau neaparat sa fie si un spectacol lectura. Pun aici coperta provizorie, stabilita cu editura. Sa radem cu Cartea Romaneasca si Polirom, deoarece nu ma cheama Liviu Gherman, ci Silviu Gherman.